Capitolul I

Cele două surori s-au întâlnit pentru o ocazie specială. Danièle Schlammé și Françoise Szmerla stau la o masă într-un mic apartament dintr-un cartier evreiesc ortodox din Ierusalim. Așteaptă cu nerăbdare acest moment, încă de când au primit un telefon surprinzător din Franța, cu câteva zile în urmă: se pare că într-un liceu parizian au fost regăsite scrisorile unei verișoare primare, Louise Pikovsky. Cu mâinile tremurânde, cele două doamne descoperă documentele vechi de peste 70 de ani. Danièle, sora mai mare, fixează cu privirea cele câteva scrisori din timpul celui de-al doilea război mondial. Le citește cu atenție, în tăcere. Françoise, 80 de ani, mai tânără cu trei ani, se arată mai volubilă și nu-și ascunde entuziasmul. Nu mai are răbdare: „Este incredibil! Abia aștept să citesc toate scrisorile. Este impresionant". Dincolo de cuvinte, cele două surori o descoperă pe Louise, verișoara lor. Nu au nicio amintire despre tânăra moartă în deportare. „Nu ne aducem aminte de ea. Mama ne vorbise despre ea, dar atât. Avem doar o poză a acestei ramuri a familiei. Sunt cei patru copii Pikovsky, Louise, Annette, Lucie și Jean", explică Françoise, arătându-i pe fiecare pe fotografia îngălbenită de vreme. „Când au fost deportați, noi eram la Lyon", adaugă Françoise, care s-a mutat în Israel în urmă cu zece ani.

Cele două surori, născute Kohn, au supraviețuit celui de-al doilea război mondial. Tatăl lor, Samuel Kohn, arestat de Gestapo în februarie 1943 cu ocazia unei razii în Lyon, orchestrată de Klaus Barbie, a fost deportat la Auschwitz în luna noiembrie a aceluiași an. Dintr-odată mama lor, Marguerite, s-a trezit singură cu copiii. Reușește să-i pună în siguranță în orășelul Chambon-sur-Lignon, din Masivul central, celebru pentru că a oferit adăpost multor evrei pe timpul războiului. „Am fost foarte fericiți acolo. Oamenii s-au purtat remarcabil cu noi. Este singurul orășel din Franța care a primit medalia Drepților", insistă Françoise, zâmbind mereu. Nu se simte nici urmă de ranchiună în spusele ei, dimpotrivă, o incredibilă bucurie de viață. „Mama ne-a spus să fim mereu vesele!", spune ea izbucnind într-un râs răsunător. Și totuși soarta nu a fost deloc blândă cu cele două surori. Tatăl nu s-a mai întors de la Auschwitz, o mare parte din familie a fost decimată în timpul Holocaustului. Pierderi consemnate de mama lor pe o foaie de hârtie, ca o tristă numărătoare intitulată sobru „În numele dispăruților mei”. Paisprezece nume, pentru tot atâția morți. Apare și cel al Louisei, alături de părinți, frați și surori. Doar o listă funebră a mai rămas de pe urma acestor rude apropiate. Astfel, descoperirea scrisorilor uneia dintre ele acum, după 70 de ani, este un cadou nesperat. „Suntem impresionate. Avem în familia Kohn propriul nostru Jurnal al Annei Frank!", exclamă Françoise cu mândrie.

În sufrageria micului apartament, o altă femeie își ascunde cu greu emoția. Datorită ei, scrisorile Louisei au ajuns până la surorile Kohn după atâția ani. Profesor și bibliotecar la liceul Jean-de-La-Fontaine, Khalida Hatchy a venit tocmai de la Paris ca să le înmâneze aceste documente. „Astfel și-au recuperat o parte din istorie", explică profesoara cu emoție.

Și totuși, puțin a lipsit pentru ca această comoară de familie să dispară de tot. Scrisorile au ajuns la Khalida Hatchy mai mult din întâmplare. În februarie 2016, o colegă, Christine Lerch, profesoară de matematică, vine s-o vadă la liceu. Cu șase ani în urmă descoperise într-un dulap scrisori, caiete, o fotografie de clasă și o Biblie. Toate acele documente păreau că au aparținut unei anume Louise Pikovsky. Profesoara încearcă să afle mai multe despre această fostă elevă, dar în zadar. Christine Lerch ține totuși ca aceste relicve să fie păstrate și, în prag de pensionare, le încredințează bibliotecii liceului.

Foarte emoționată după citirea scrisorilor, Khalida Hatchy decide să preia ștafeta: „Mi s-au părut foarte emoționante. Am proiectat povestea Louisei asupra elevilor de acum. Ar fi putut fi vorba de oricare dintre ei. Biblioteca se găsește pe terasa unde probabil că Louise făcea sport. Cu siguranță a trecut prin multe din sălile de clasă unde eu însămi am fost în toți acești ani. Zidurile sunt aceleași. Uneori, poți avea impresia că respiră Istorie".

Liceul Jean-de-La-Fontaine, în arondismentul 16 din Paris, inaugurat în 1938.

Auzind de interesul meu special pentru istorie și mai ales pentru al doilea război mondial, Khalida Hatchy îmi cere ajutorul. Ne fixăm o misiune: să creionăm parcursul acestor scrisori și mai ales povestea Louisei Pikovsky. În primele zile ne merge din plin: pe site-ul Memorialului israelian Yad Vashem găsim o fișă a mărturiei lui Jacques Kohn, fratele lui Françoise și Danièle, din anul 2000. El explică că unchiul, mătușa și verii săi au fost uciși în Holocaust. Jacques Kohn a decedat între timp, dar datele sale de contact indicate pe fișă ne conduc la surorile lui, la Ierusalim. Membrii familiei Pikovsky apar pe site-ul Memorialului victimelor Holocaustului de la Paris. Abraham, tatăl, Barbe Brunette, mama, precum și cei patru copii au fost deportați cu toții la aceeași dată: 3 februarie 1944. Toți șase se află pe lista convoiului nr.67 cu plecare de la Drancy, unul dintre ultimele cu destinația Auschwitz. Poartă numere matricole de la 12.194 la 12.199. Aceste nume, aceste cifre, aceste câteva piste administrative și reci ale deportării ne dau primele indicii. Dar aceste documente lăsate de nemți nu pot reînvia amintirea Louisei. Pentru a afla cine era, trebuie mai întâi să explorăm ce a lăsat în urmă: scrisorile.