Capitolul V

La sosirea la Drancy, fiecare membru al familiei Pikovsky face obiectul unei fișe individuale. Mărturii prețioase ale istoriei deportării, aceste documente sunt păstrate astăzi la Memorialul victimelor Holocaustului, într- o vitrină încuiată. Dar la Arhivele naționale pot fi consultate niște copii microfilmate, iar Caroline Piketty, arhivist, acceptă să ni le arate. Pe cea a lui Abraham sunt înscrise cetățenia sa, „rusă”, profesia „necalificat” și adresa, strada Georges-Sorel nr.50. Pe cea a Louisei se menționează calitatea sa de „elevă”. Pe fiecare fișă a familiei apare litera B scrisă mare cu pixul albastru. „Înseamnă că fuseseră selectați să fie deportați cât mai repede", ne explică Caroline Piketty, care găsește și o chitanță din 22 ianuarie 1944, care arată că Abraham a lăsat 885 de franci autorităților germane la intrarea în lagăr.

Dar ce s-a întâmplat cu restul lucrurilor lor? Pentru a încerca să răspundem la această întrebare, Caroline Piketty ne conduce în rezervele Arhivelor naționale. În fața noastră, în labirintul de rafturi, peste 6.000 de cutii unde sunt păstrate documentele produse în timpul războiului de către Comisariatul general pentru problemele legate de evrei. „Este totul foarte clar", ne spune arhivista care lucrează de ani de zile pentru a scoate la lumină spolierea bunurilor evreilor. „S-ar putea crede că ajungi să te obișnuiești cu ideea, printre toate aceste arhive, dar din fericire nu”. Pe rafturi se găsesc mii de dosare de confiscare sau declarații de conturi bancare blocate. Dar nimic despre familia Pikovsky. „Tatăl era șofer de taxi. Deci nu avea o societate pe numele lui. Nici nu era proprietarul casei în care locuiau. Nu e ușor să găsim ceva", explică Caroline Piketty. „Cât despre bunuri, s-a pus sigiliu pe apartament la arestare. Nemții au venit apoi cu un camion în care au luat tot. Probabil că înainte și portăreasa s-a servit din lucrurile lor în voie. Sunt mai multe posibilități". Familia Pikovsky nu era bogată și nu deținea opere de artă. Bunurile lor modeste au ajuns în depozitele germane unde erau triate lucrurile furate din apartamentele evreilor parizieni, înainte să fie trimise dincolo de Rin fără să lase nicio urmă.

Dar la Drancy, Louise și părinții ei au alte griji. Sunt separați. După cum se arată în registrul de intrări de la Prefectura de poliție, Abraham și Jean sunt în camera 8.4 cu alți bărbați. Barbe Brunette și cele trei fete merg în camera 10.3. Prima cifră corespunde numărului scării. O identificăm ușor pe macheta lagărului expusă la Memorialul victimelor Holocaustului de la Drancy, în nord-estul Parisului. Memorialul a fost inaugurat în 2012, chiar în fața fostului lagăr de internare. Conceput în anii '30 pentru familii cu venituri mici, acest ansamblu imobiliar, denumit Cité de la Muette, a fost rechiziționat de nemți în iulie 1940. După ce într-o primă fază au fost ținuți aici prizonierii francezi și englezi, clădirea în formă de potcoavă cu patru etaje devine un lagăr de concentrare. Între 1941 și 1944, aproape 80.000 de evrei au trecut pe la Drancy.

Șaptezeci de ani mai târziu, complexul Cité de la Muette își regăsește funcția inițială. În locul unde fusese închisă Louise cu familia ei, se găsesc astăzi locuințe sociale. Chiriașii locuiesc în fostele camere ale evreilor internați aici. La câțiva metri de clădire mai rămân, ca unici martori ai acestui trecut, un monument în memoria deportaților și un vagon vechi. O relicvă, înșelătoare de altfel, pentru că nu de la Drancy plecau trenurile către lagărele morții. Deținuții desemnați pentru a fi deportați erau transferați într-o anumită parte a lagărului cu o zi înainte de plecare. Apoi, în ziua fixată, dis de dimineață, după o nouă numărătoare, erau urcați în autobuze spre gara de la Bobigny, la doi kilometri. Familia Pikovsky nu a așteptat mult înainte să fie selectată. Cei șase membri ai familiei care sosiseră la Drancy pe 22 ianuarie, au fost înscriși pe lista convoiului 67, din 3 februarie 1944.

Pe 3 februarie 1944, Annette, sora mai mare a Louisei, împlinește 18 ani. O aniversare tristă pe care o trăiește alături de alte 1.213 persoane, dintre care 184 de copii, toți desemnați să facă parte din convoiul 67. Printre acestea, Léa Schwartzmann. Originară din Tinqueux, lângă Reims, tânăra fusese arestată cu câteva zile înainte împreună cu părinții și cei unsprezece frați și surori. În vârstă de 91 de ani, Léa nu-și mai aduce aminte de familia Pikovsky, dar nu a uitat nimic din acea îngrozitoare zi: „Erau enorm de multe persoane în acel convoi…" Acceptă să ne primească în apartamentul său din Paris pentru a ne povesti inimaginabilul. Și ea și familia ei au crezut până la capăt că era un vis urât. „Nu ne-a fost niciodată cu adevărat frică pentru că credeam că nemții făcuseră o greșeală și că urma să ieșim de la Drancy. Dar în seara când am fost selectați pentru deportare am înțeles că se terminase totul. Eram prinși în capcană", explică eleganta doamnă. A doua zi, deportații din convoiul 67 sunt conduși până la gara din Bobigny. „Era foarte greu să urci în vagoane. Auzeam ‘Schnell‘ (repede). Trebuia să ne lăsăm o parte din haine. Ce lovitură! Foarte agresiv totul. Mi-era frică de câini, dar trebuia să urcăm! Deja acolo ne pierdeam orice individualitate. A fost oribil pentru adolescenta care eram", își aduce aminte cu durere Léa Schwartzmann. „În vagoane, soldații SS ne-au spus că dacă încercăm să fugim, tot convoiul va fi împușcat". Dar ce era mai rău abia urma. În tren, condițiile erau inumane. Setea, foamea, mirosurile, lipsa de intimitate. „Când aveam nevoie să mergem la toaletă, cineva punea o cuvertură ca să ne ascundă. Călătoria a fost oribilă…", descrie ea cu pudoare.

Toată familia Schwartzmann este în același vagon. Léa își aduce aminte mai ales de liniștea apăsătoare: „Mama nu ne-a spus nimic, niciun cuvânt. Nu ne era frică, dar simțeam o neliniște. Nu știam nimic. Ce aveau să facă cu noi? Ne gândeam că ne vor separa". După trei zile și trei nopți, ușile vagonului se deschid în sfârșit: „A fost oribil pentru că erau deja doi-trei morți. Când am coborât, trebuia să ne grăbim, nu aveam timp să ne uităm la cei din jur".

Așezată comod în sufrageria sa cochetă, Léa Schwartzmann este totuși în altă parte. La Auschwitz, în Polonia, acolo unde trenul s-a oprit într-un final. Retrăiește intens fiecare minut al sosirii. „Ne-au scos cu atâta brutalitate... Atunci am înțeles de ce puteau fi capabili soldații SS. Erau niște monștri". În marea de oameni, deja nu-și mai vede tatăl. Mama abia reușește să-i șoptească „ne vedem diseară". Léa este selectată să meargă în partea dreaptă cu sora ei Suzanne, în timp ce restul familiei merge spre stânga: „Am văzut cum au venit camioane cu care i-au luat pe bolnavi și copii. Eu și sora mea ne-am spus atunci că poate nu erau așa de răi. Vedeți ce organizați erau!". Léa și Suzanne sunt conduse în lagărul pentru femei de la Birkenau, unde li se rade părul și sunt tatuate. Câteva ore mai târziu, sunt lovite în plin de teribilul adevăr: „Niște fetițe franțuzoaice ne întreabă de unde venim. Au un râs nervos când le întrebăm ‘Unde sunt părinții noștri?’. Niște evreice poloneze care vorbeau franceza ne-au răspuns: ‘Dar nu ați înțeles? Aici la Birkenau, ne gazează pe toți!’". Ne-am uitat una la cealaltă, eu și sora mea, și a fost singura dată când am plâns".

Privirea ei ne arată acea determinare... Nicio lacrimă, niciun tremur. Stă dreaptă ca în 1944 în fața soldaților SS. Acest spirit incredibil de rezistență i-a permis să reziste împreună cu sora ei. „Dar și norocul și credința. Norocul că nu m-au ales pentru gazare. Credința pe care mi-am păstrat-o, pentru familia mea. Îți dă putere și curaj", insistă ea, fixându-ne cu ochii albaștri pătrunzători.

Louise fusese oare și ea selectată să muncească? În arhivele lagărului de la Auschwitz nu găsim nicio pistă în acest sens. Nu există nicio dovadă a prezenței tinerei, cu excepția listei convoiului 67. Din cei 1.214 deportați, doar 166 de bărbați și 49 de femei au fost selectați pentru lagărul de muncă forțată, celelalte 985 de persoane au fost gazate imediat. Cum se explică faptul că eleva de la Jean-de-La-Fontaine nu a fost aleasă, precum Léa Schwartzmann? Erau doar doi ani diferență între ele. Nu are un răspuns: „De ce eu? Sora mea mai mică care avea 16 ani era mai înaltă și mai puternică decât mine și totuși a fost gazată direct, eu nu…". Ca și în ajunul arestării, atunci când Louise era la domnișoara Malingrey, Louise refuzase să se despartă de părinți? Această întrebare va rămâne fără răspuns. Oficial, conform unei hotărâri din 5 martie 2015, a decedat în deportare pe 8 februarie 1944 la Auschwitz. Această dată nu se bazează însă pe nicio dovadă materială. Statul francez a adăugat pur și simplu cinci zile de la plecarea convoiului pentru a stabili din punct de vedere administrativ data decesului. Léa Schwartzmann a reușit însă să supraviețuiască acestei mașini de exterminare, apoi marșurilor morții, înainte să fie eliberată din lagărul de la Ravensbrück, în aprilie 1945, împreună cu sora ei. Își ridică delicat mâneca și ne arată numărul tatuat. Călăii ei au lăsat o urmă de neșters și pe braț dar și în sufletul acestei doamne. „Este oribil să trăiești cu amintirea a ce s-a întâmplat la Auschwitz. Nu poți șterge asta. Holocaustul e greu de înțeles de ceilalți. Depășește orice, este mai rău decât iadul", rezumă ea. „Sunt încă la Auschwitz și la Birkenau. Nu poți ieși de acolo".