Capitolul IV

Deși erau prietene bune, Madeleine Rivère nu știe mare lucru despre familia Pikovsky. Colega ei de bancă nu i-a vorbit niciodată despre cei apropiați. Unde locuiau? Ce făceau părinții? De unde veneau? Aflăm de pe un site de genealogie că Nicole Minot a făcut unele cercetări. Este o verișoară îndepărtată a Louisei: bunica ei, Hanna Pessia, era mătușa lui Abraham Pikovsky. De mai mulți ani, încearcă să reconstituie traiectoria familiei. Cercetările lui Nicole au început în Europa de Est. „Veneau din Rotmistrovka, în Ucraina. Un oraș din sudul Kievului", ne explică ea, pasionată de genealogie. „Bunicul meu, Moshe Fuchsmann, a venit în Franța în 1905, iar soția lui un an mai târziu. Pogromurile i-au făcut să-și părăsească țara".

Pe atunci, evreii din Ucraina erau într-adevăr prigoniți. Primele manifestații anti-evreiești încep după asasinarea țarului Alexandru al II-lea, pe 13 martie 1881. Între 1881 și 1884, au loc masacre în zeci de orașe sau sate. Comunitatea evreiască devine țapul ispășitor pentru instabilitatea politică din imperiul rus. În acest context, Abraham se naște pe 17 decembrie 1896 la Nikolaiev, un oraș important din sudul Ucrainei, la 300 km de Rotmistrovka.

În timp ce izbucnește un al doilea val de pogromuri la începutul secolului al XX-lea, familia Pikovsky decide să fugă. Mai mulți frați și mai multe surori ale lui Abraham, precum și părinții, se îndreaptă spre Vest. Conform datelor Prefecturii de poliție din Paris și informațiilor găsite în registrul străinilor, se pare că tatăl Louisei „a intrat în Franța pe 4 octombrie 1921 și a primit cu această ocazie un titlu de sejur”.

Totuși, mai multe documente atestă că Abraham era deja prezent în capitala franceză de câțiva ani. În 1918, pe certificatul de deces al mamei sale Hanna Abramowsky (sau Abramoff) încheiat la primăria arondismentului 20 al Parisului, este notat ca martor prenumele său în versiune franceză: Albert. Un an mai târziu, îl regăsim și pe un certificat de căsătorie. Înainte să se căsătorească cu mama Louisei, la vârsta de 23 ani și având profesia de lucrător comercial, se însoară, tot la Paris, cu o oarecare Hélène Moch, o stenodactilografă de 20 de ani. Dar aceasta decedează brusc în 1923 fără ca cei doi să aibă copii. Doi ani mai târziu, tânărul văduv vine din nou în fața Stării civile de la Primăria arondismentului 18. Pe 17 martie 1925, se căsătorește cu Barbe Brunette Kohn, o funcționară de bancă născută la Paris, fiica unui comerciant de diamante și nepoata unui mare rabin din Colmar. Vor avea patru copii: Annette în 1926, Louise în 1927, Jean în 1929 și Lucie în 1932. Așa cum se arată pe certificatele de naștere, Abraham își schimbă meseria de mai multe ori. După ce a lucrat în comerț, devine ceasornicar, dar dă faliment. Lucrează apoi ca șofer de taxi pentru o societate din Courbevoie, o profesie des întâlnită în comunitatea de origine rusă.

Cuplul locuiește câțiva ani în cartierul Marais, din Paris, înainte să se stabilească, la începutul anilor '30, în Boulogne Billancourt, pe strada Georges-Sorel, la numărul 53 și apoi la numărul 50 pe aceeași stradă, după cum arată înscrierea lui Abraham pe listele electorale din 1939. Aici locuia familia când a izbucnit războiul.

Regăsim câțiva vecini pe listele recensământului din 1946. Liliane Giura locuia la nr. 49. Părinții ei, ca mulți alții din acest cartier muncitoresc, lucrau la uzina Renault din Boulogne-Billancourt. Născută în 1927, avea aceeași vârstă ca Louise Pikovsky. Și totuși numele ei nu-i spune nimic. „Mi-ar fi putut fi colegă de clasă, dar memoria îmi joacă feste", se scuză ea. Marius Wellem locuia la nr.18. Își aduce aminte că în clădirea lui locuiau și câțiva soldați: „Instalaseră un far mare pe acoperiș. O lumină puternică care scruta cerul după avioanele aliaților. Știam dinainte când vor fi alerte pentru că auzeam întâi zgomotul unui motor enorm". Cât despre locatarii de la nr.50, imposibil să vorbim cu ei. Majoritatea au murit, iar cei care locuiesc astăzi acolo nu mai au nicio legătură cu acest trecut.

Ne-am întâlnit pe hol cu președintele asociației de locatari. Este surprins să afle povestea familiei Pikovsky. Nu a auzit niciodată de ei, deși bunicii lui locuiau deja la această adresă în acele vremuri. Imobilul arată ca în timpul Louisei. Intrarea, casa scărilor, cutiile de scrisori, practic nimic nu s-a schimbat, dar n-a rămas nicio urmă a vieții ei aici.

Primul act al dramei are loc în vara lui 1942. Louise explică într-o scrisoare pentru domnișoara Malingrey, că tatăl său, Abraham, a fost arestat și trimis la Drancy, și apoi eliberat. Nici arestarea nici eliberarea nu sunt consemnate de Prefectura de poliție din Paris și nu am găsit nicio urmă, nici la Arhivele naționale, nici la Memorialul Holocaustului.

Cum se explică acest lucru? Istoricul și avocatul Serge Klarsfeld, care și-a dedicat viața studierii Holocaustului, acceptă să ne vorbească. Cunoscut pentru hotărârea cu care demaschează foști criminali naziști, împreună cu soția sa, Beate, istoricul ne liniștește încă de la început. Nu e deloc surprinzător că nu am găsit nicio urmă scrisă. „În lunile august și septembrie 1942, erau trimiși atâția oameni la Drancy, atâtea convoaie plecau acolo, de trei ori pe săptămână, încât comandantul era excedat. Nu au existat fișe individuale pentru această perioadă. Secretariatul lagărului, ulterior, a redactat fișe în baza listelor deportaților. Deci sigur că lipsesc unele nume, mai ales ale celor care au ieșit din lagăr”, explică specialistul. Dar cum a putut Abraham să părăsească lagărul de la Drancy și să se reîntoarcă la familia sa? „A fost eliberat în 1942 pentru că fusese naturalizat. Era o perioadă în care încă nu erau deportați francezi", ne răspunde el. Abraham dobândise într-adevăr cetățenia cu câțiva ani înainte, după cum o dovedește un decret publicat în Monitorul Oficial pe 24 ianuarie. Dar i-a fost retrasă în 1941, în urma legii privind revizuirea naturalizărilor, semnată de mareșalul Pétain. În câteva luni, sub regimul de la Vichy, peste 15.000 de persoane dintre care aproximativ 6.000 de evrei și-au pierdut cetățenia franceză.

„Cred că mama s-a adresat Prefecturii sau comandantului de la Drancy spunând că copiii săi erau francezi. Poate a intervenit și cineva de la UGIF", precizează Serge Klarsfeld. Uniunea Generală a Israeliților din Franța (UGIF) fusese înființată în 1941 pentru a asigura reprezentarea evreilor pe lângă autoritățile publice. Această pistă este susținută de unul din puținele documente pe care le-am găsit la Memorialul victimelor Holocaustului.

Într-o scrisoare din 20 iulie 1942, Barbe Brunette Pikovsky se adresează într-adevăr UGIF după arestarea soțului său care avusese loc „joia trecută”, adică pe 16 iulie, în cursul raziei de la Velodromul de Iarnă. „Sunt singură cu cei patru copii", scrie mama Louisei către UGIF. „Cu toții suntem cetățeni francezi. O prietenă mi-a găsit o slujbă unde câștig 30 de franci pe zi. Timp de opt ani am lucrat într-o bancă, pe post de secretară și contabilă-asistentă. Ați putea să mă ajutați să-mi găsesc un loc de muncă?". În această scrisoare, Barbe nu cere UGIF să intervină pentru a-l elibera pe soțul său de la Drancy, dar poate a făcut-o ulterior adresându-se altcuiva. „Nu sunt cazuri excepționale. Au existat destule eliberări în urma intervențiilor", consideră Serge Klarsfeld.

Timp de aproape doi ani, după reîntoarcerea tatălui, familia Pikovsky continuă deci să locuiască la Boulogne-Billancourt. Viața își reia cursul. Louise studiază în continuare la liceul Jean-de-La-Fontaine. Despre această perioadă avem mărturia unei alte verișoare îndepărtate, Claude Counord. Bunica sa era verișoară cu mama lui Abraham, Hanna Abramoff. Își aduce foarte bine aminte că a cunoscut familia Pikovsky. Drept dovadă, ne trimite o fotografie datată august 1943, făcută la Joinville-le-Pont, în suburbiile Parisului. O vedem alături de Louise, de sora acesteia Annette și de Barbe Brunette. Cu emoție, descoperim chipul mamei. „Veniseră în vizită. Erau niște oameni foarte liniștiți și discreți. Abraham era rezervat. Foarte subțire, foarte blând. Iar fetele erau drăguțe și zâmbitoare". În acea frumoasă zi de vară, plutește un aer de fericire. Și totuși deja de atunci, unele dintre rude dispăruseră deja. Este cazul unchiului și mătușii lui Claude Counord, care fuseseră nașii de cununie ai lui Abraham și Barbe Brunette: Maurice și Mina Vozlinski, deportați cu un an înainte, pe 24 iulie 1942 la Auschwitz. În total, din ramura Abramoff, zece membri ai familiei și-au găsit moartea în lagăre. Claude Counord a scăpat ca prin minune: „Am reușit să supraviețuim războiului și mi-am putut continua studiile. Nu am ratat niciun curs niciodată. Mi-am dat chiar și examenele de intrare la liceu cu steaua în piept. La proba de muzică, profesorul m-a felicitat că am venit".

Dar familia Pikovsky nu va avea același noroc. Odată venită iarna, amintirile acestei perioade fericite sunt deja departe. În memoriile sale, Marguerite Kohn, mătușa Louisei, descrie nenorocirile care s-au abătut asupra familiei. „La Paris, soacra mea s-a îmbolnăvit și a murit înconjurată de copiii care trăiau în capitală. După perioada de doliu fiecare s-a întors acasă. Cumnata mea Barbe Brunette se reîntoarce și ea la soț și copii", povestește ea în biografia intitulată „Nous, les rescapés/ Noi, supraviețuitorii" și redactată de copiii ei puțin înainte de decesul ei din 1993. „În aceeași zi, Miliția le-a bătut la ușă. L-au luat pe tată și i-au spus mamei să se pregătească și ea cu copiii, vor veni după ei puțin mai târziu. Vecinii, ghicind ce soartă îi aștepta, au insistat să-i ascundă în acest timp, dar în zadar! Brunette, probabil încă afectată de doliu, a refuzat să-și părăsească casa: ‘Nu vrem să fim separați!’. Și milițienii s-au întors și i-au luat pe toți, mirați probabil că i-au mai găsit acasă. Era în 1944, doar cu câteva luni înainte de Eliberare! De ce nu au mai rezistat?".

Marguerite Kohn povestește cu exactitate razia de la familia Pikovsky. Cum a avut toate aceste detalii? Fiicele ei nu știu și nu găsim niciun proces verbal al arestării. Povestea ei ne permite să înțelegem cum a putut Louise să-i trimită domnișoarei Malingrey un ultim mesaj ca s-o anunțe că pleacă și să-i lase câteva cărți. Polițiștii francezi, pe care cumnata lui Barbe Brunette îi confundă cu milițienii germani, par să fi lăsat familiei un răgaz înainte să-i ia pe toți. Au fost arestați pe 22 ianuarie 1944, după cum arată cele câteva rânduri dintr-un registru al Prefecturii de poliție din Paris unde sunt înscrise intrările din acea zi din lagărul de la Drancy și unde figurează numele celor șase membri ai familiei Pikovsky.

În lucrarea sa „Le calendrier de la persécution des juifs en France/ Calendarul persecuției evreilor în Franța", Serge Klarsfeld explică că razia din noaptea de 21 spre 22 ianuarie „a trimis la Drancy peste 500 de victime" din regiunea Parisului. Dar de ce a fost arestată familia Pikovsky tocmai atunci, deși scăpaseră valurilor precedente de arestări?

Potrivit avocatului, situația se schimbase: „La Paris, Prefectura de poliție, sub presiunea nemților, se chinuie să-i găsească pe evreii străini care se ascund din ce în ce mai mult. Sunt tot mai puțini oameni de arestat. Atunci se îndreaptă împotriva celor care se credeau în siguranță. După apatrizi, continuă cu cei care dobândiseră cetățenia și apoi cu cei care o pierduseră". Este cazul lui Abraham Pikovsky. Pentru o vreme, acest evreu din Nikolaiev crezuse că este în siguranță grație cetățeniei franceze a soției și copiilor. O scrisoare a unei foste eleve a domnișoarei Malingrey devenită asistentă socială, confirmă această ipoteză. Când profesoara îi cere ajutorul pentru a coresponda cu Louise la Drancy, îi răspunde fără ocolișuri: „Suntem complet rupți de Drancy. Nu știm nimic. Sunt toate șansele să fi fost deportată. I-au arestat pe israeliții așa zis străini pentru că naturalizările recente nu mai contează. Retrag cetățenia și e suficient ca un membru al familiei să fie străin pentru ca toată familia să fie arestată", scrie această femeie pe 26 ianuarie 1944. Domnișoara Malingrey începe să se agite, dar este deja prea târziu.