Capitolul VI

Viața Louisei s-a încheiat așadar într-o zi de iarnă în 1944 când avea abia 16 ani. Timp de ani în șir, amintirea ei s-a pierdut. Parcă s-a evaporat, ca fumul de la Auschwitz. A rămas prezentă doar în memoria domnișoarei Malingrey și a câtorva colege de clasă.

Șaptezeci de ani mai târziu, amintirea ei reapare chiar în incinta vechiului ei liceu. Prin descoperirea scrisorilor, Louise a reușit să ajungă la o altă generație, de dincolo de moarte. După ce a petrecut mai multe luni pe urmele tinerei fete, profesoara Khalida Hatchy a rămas profund marcată de această întâlnire în afara timpului. „Este ca o căutare a adevărului. Am simțit că aveam datoria să caut mai multe informații. Ce s-a întâmplat cu ea? Ce s-a întâmplat în acea zi? Am încercat să fac lumină acolo unde lucrurile rămăseseră în umbră", rezumă ea. Louise a condus-o spre alte persoane. Profesoara de la liceul Jean-de-La-Fontaine și-a dat seama că și alte eleve fuseseră deportate: „Ne-a condus spre alte piste prin scrisorile ei. Iată ce este pasionant". Consultând în Arhivele de la Paris o notă scrisă la Eliberare de directoare cu privire la „pierderile” liceului, Khalida Hatchy regăsește întâi două nume: cel al surorii Louisei, Lucie, care mergea la aceeași școală și cel al unei eleve din clasa a VIII-a, Hélène Poulik, arestată în iulie 1942, odată cu mama sa și ucisă și ea la Auschwitz. Într-o mărturie scrisă pentru aniversarea de 50 de ani a liceului de către o profesoară de limbi clasice, a găsit și numele Annei Janowski, 13 ani, elevă în clasa a VI-a „care n-a mai venit” și care a fost deportată în convoiul 15 din 5 august 1942.

Ca să nu uite niciun nume, profesoara a avut o idee: să-i implice și pe elevi în această „căutare a adevărului”. A creat astfel grupuri de lucru cu două clase de a XI-a din liceu. Cu ajutorul registrului de recompense școlare din timpul războiului și al câtorva documente de stare civilă găsite într-o cutie, liceenii s-au transformat în detectivi. Doi dintre ei au găsit un al cincilea nume: Berthe Bauman. Născută în 1926 la Paris, tânăra era în clasa a IX-a la Jean-de-La-Fontaine. A fost trimisă în lagărele morții cu plecare de la Drancy pe 28 august 1942. „La început, când făceam cercetările, voiam neapărat să găsim pe cineva ca să arătăm că descoperisem ceva, dar odată ce am dat de ea, ne-a părut rău, pentru că asta însemna că suferise", explică Colombe și Romane, cele două adolescente care au făcut această descoperire. „Ne spunem că toate astea au fost în trecut dar de fapt nu sunt atât de departe. Ne-am imaginat cum ar fi dacă elevii de clasa a IX-a de astăzi ar fi deportați. Frații și surorile noastre", spun cu emoție elevele, amândouă în vârstă de 16 ani, ca Louise. La sfârșitul anului școlar, vor vedea rezultatele concrete ale cercetărilor lor. Se va dezveli o placă cu numele tuturor elevelor deportate. Jean-de-La-Fontaine este una din puținele școli din Paris care încă nu are o astfel de placă. Louise, Lucie, Hélène, Anna și Berthe își vor avea de acum numele gravat în holul de intrare. Eleve de liceu, au trăit câteva luni protejate și fără grijă, înainte să dispară în Holocaust.

Misiunea mea și a Khalidei Hatchy nu se terminase încă cu adevărat. Ne temeam că scrisorile Louisei vor dispărea din nou sub un strat de praf uitate într-un dulap. Pentru a evita repetarea istoriei, în acord cu liceul, am decis să le donăm Memorialului victimelor Holocaustului, ca și fotografia clasei și Biblia lăsată domnișoarei Malingrey. La predarea documentelor este prezentă și Christine Lerch, cea care a descoperit prima scrisorile adolescentei, alături de unul din colegii ei, Patrick Choukroun, profesor de muzică la Jean-de-La-Fontaine, care a ajutat-o în acest demers. Christine Lerch este foarte emoționată: „Când am găsit scrisorile, am fost șocată. Nu voiam să le dau unor persoane care nu le-ar fi dat importanță. Când am ieșit la pensie, m-am întrebat cine s-ar putea ocupa de ele. Acum sunt ușurată că au ajuns unde trebuie și că am putut descoperi atâtea despre Louise. Important este ca amintirea să dăinuie". Responsabila arhivelor Memorialului Holocaustului, Karen Taïeb, este obișnuită cu acest gen de donații din partea familiilor, dar din partea unei instituții este o premieră. Pentru ea, fiecare donație are o valoare specială. „Prin fiecare scrisoare, ni se dezvăluie o viață, nu numai o victimă. Personal, eu cred că o scrisoare spune mai multe despre o persoană decât o fotografie. Este o legătură directă cu omul care a ținut pixul în mână ca să scrie acele cuvinte", crede ea. „Nu toate scrisorile sunt interesante prin conținutul lor, dar deseori sunt singura urmă a vieții unei persoane deportate".

La ieșire, mai aruncăm o privire către zidul Memorialului pe care sunt gravate numele celor 76.000 de evrei dintre care 11.000 de copii, deportați din Franța între 1942 și 1944. Cel al Louisei apare alături de părinții și frații și surorile ei. Războiul i-a stins setea de cunoaștere și i-a strivit un destin care ar fi fost probabil strălucit. Dar după decenii de tăcere, tânăra elevă este acum mai mult decât un nume. „Mărturia ei este acum accesibilă elevilor de astăzi, dar și celor de mâine", subliniază Khalida Hatchy. „O mărturie de curaj, de nerenunțare și de încredere în viață".