Capitolul III

Ghiozdanul Louisei n-a fost găsit în dulapul de la liceu. Oare domnișoara Malingrey îl păstrase? Nepotul său, unicul moștenitor al profesoarei, nu i-a dat de urmă. Și totuși, alte documente ne ajută să aflăm mai multe, mai ales registrele premiilor. În anul școlar 1940-1941, Louise este în clasa a VII-a A2. În acea vreme liceul era exclusiv feminin. Adolescenta primește Premiul de excelență. Este prima la majoritatea materiilor: franceză, traducere din și în latină, istorie, geografie, matematică, științe naturale și engleză. Anul următor este în clasa a VIII-a A’, din nou cea mai bună din clasă, cu premiul întâi la greacă și recitare.

Registrul anului 1942-1943 a dispărut, însă rămâne o copie a unei compuneri în franceză. În această lucrare, adolescenta trebuie să răspundă la o întrebare legată de războiul care începuse deja de trei ani: „Erați mică în momentul exodului [din 1940, NDLR]. Dacă ați fi avut vârsta de acum și ați fi putut lua cu dumneavoastră o singură carte, pe care ați fi ales-o?". „O astfel de carte trebuie să mă distragă de la toate ororile vieții, să-mi dea curaj. Trebuie de asemenea să-mi formeze caracterul și mai ales trebuie s-o pot reciti fără să mă plictisesc. Ce carte ar putea să-mi ofere toate acestea? O carte de rugăciuni în franceză, nu văd o alta. (…) Când lumea cade pradă masacrelor înfricoșătoare, iar oamenii îți provoacă suferință, unde altundeva te poți refugia decât cu Dumnezeu?", răspunde tânăra filosofic. „Da, aș lua cu mine o carte de rugăciuni dacă, din bunătatea celor care m-ar alunga din cuibul meu, mi-aș putea lua cartea preferată".

Și totuși, Louise va lăsa o Biblie la domnișoara Malingrey, în ziua arestării. În interiorul acesteia, găsită odată cu scrisorile, doar o dedicație simplă datată 25 august 1943. Este extrasă din cartea întâi a Macabeilor, texte iudaice în greacă: „Avem drept consolare cărțile sfinte". De ce nu a luat-o cu ea? Știa deja că cei care o „alungau din cuib” nu o vor lăsa să mai citească niciodată?

Ca să înțelegem cine era Louise, încercăm să le căutăm pe câteva din colegele ei. Din păcate registrele liceului din perioada războiului au dispărut. Doar registrele cu premiile arată identitatea anumitor eleve, cu numele lor de fată. Cu ajutorul unor site-uri de genealogie, al anuarului și cu câteva clicuri pe internet, reușim să le contactăm pe unele din ele. La celălalt capăt al firului, aceste doamne, în general în vârstă de 90 de ani, nu-și ascund surpriza. Este cazul Yvonnei Ducroz. „De peste 60 de ani nu m-a mai chemat nimeni cu acest nume. Cum ați reușit să mă găsiți?", exclamă ea.

În 1941, era în clasa a VIII-a B. Nu-și aduce aminte exact de Louise Pikovsky, care era în clasa de după, dar are o amintire clară a acelor ani de război resimțiți la liceu: „Nu am rămas până la urmă decât un an la La-Fontaine, pentru că nemții l-au rechiziționat ca să instaleze o cazarmă a Kriegsmarine. A trebuit să mergem la Janson-de-Sailly".

Broșura publicată la aniversarea celor 50 de ani ai liceului îi confirmă spusele. În octombrie 1940, ocupanții germani stabiliseră birourile Marinei de război în acest liceu nou nouț, inaugurat în 1938. Elevele și-au continuat cursurile până în 1945 în clădirea unui alt liceu din arondismentul 16, Janson-de-Sailly.

În timpul anilor Ocupației, viața de zi cu zi își continuă cursul în ciuda restricțiilor care-i afectează pe majoritatea locuitorilor Parisului. „Ne lipseau foarte multe. Primeam biscuiți cu vitamine în recreație. Căldura era la minimum. Ne era frig iarna, dar la 14 ani ești tânăr și te bucuri de viață, în ciuda evenimentelor...". Yvonne încearcă să-și trăiască de bine de rău adolescența, dar în acele vremuri tulburi, realitatea își face uneori simțită brusc prezența. „Îmi aduc aminte cu precădere de numele colegei Fleurette Friedlander. Într-o bună zi, n-am mai văzut-o. Purta steaua evreiască. Era o fată foarte deșteaptă cu note bune. Cum nu știam ce se întâmpla pe timpurile acelea, n-am avut nicio idee despre ce ar fi putut păți", recunoaște ea. Yvonne Ducroz nu știe nici azi ce s-a întâmplat cu colega ei. După câteva cercetări, o informez că supraviețuise Holocaustului, ascunsă la Paris și că decedase cu vreo zece ani în urmă.

Precum Yvonne, multe eleve au păstrat amintirea colegelor evreice. Elevă în clasa a VIII-a B în 1942, Julie Mercouroff a fost marcată de dispariția subită a uneia dintre ele. Nu-și mai aduce aminte numele ei, însă încă o mai bântuie chipul fetei. „În 1942, a venit într-o zi la liceu cu steaua evreiască. M-a frapat acest lucru. A terminat anul, dar după vacanță nu a mai apărut", povestește ea. „Când am înțeles mai bine ce se întâmpla în jur, am început să mă întreb dacă nu fusese capturată în urma unei razii. Apoi, adultă fiind, am căutat-o, dar nu am mai găsit-o. Acum regret că am uitat-o".

Unele dintre eleve, scandalizate de situație, decid să acționeze. Sylvie Merle d’Aubigné, care era pe atunci în clasa a VI-a A2, își aduce aminte de o manifestație de sprijin organizată în clasă: „Mama avea rezistența în suflet. Când evreii au fost obligați să poarte steaua, m-a încurajat și pe mine și pe colege să ne fabricăm și noi stele de hârtie. Le-am prins cu ace pe uniforma de liceu. Directoarea a venit să ne certe, dar nu s-a mers mai departe de atât".

Numele Louisei Pikovsky nu spune nimic acestor femei. Încercăm s-o găsim pe una din colegele ei de clasă, bazându-ne doar pe o fotografie din anul școlar 1942-1943. Tânăra apare și ea, cu un zâmbet timid și o privire puțin pierdută, nu departe de draga ei profesoară, domnișoara Malingrey. Pe spatele pozei, au semnat douăzeci de colege ale Louisei din clasa a IX-a A A’. Multe dintre ele au decedat.

Prima pe care reușim s-o contactăm este Liliane d’Espinose. Are 89 de ani. „Ah da, Louise Pikovsky! Sigur că o țin minte, dar într-o bună zi a dispărut, probabil într-una din razii. N-am mai avut nicio veste despre ea. M-am interesat dar nimeni nu știa de ea", explică fosta elevă de la liceul La-Fontaine.

Îi povestim care a fost tristul destin al colegei ei. „Îmi pare rău…", spune ea, după o lungă tăcere, ca și cum își cerea iertare că nu știuse asta mai devreme. „Nu o cunoșteam foarte bine, chiar dacă eram în aceeași clasă". Liliane d’Espinose confirmă totuși portretul pe care-l creionasem. „Era mereu printre cele mai bune. Nu era și cazul meu, nici pe departe. Nu străluceam deloc!", recunoaște ea. „Louise era foarte serioasă și foarte drăguță. Era o elevă foarte bună. Vedeți, nu i-am uitat numele. M-a marcat".

O găsim și pe Madeleine Rivère, elevă în clasa a IX-a A A’. „Louise era colega mea de bancă, mi se pare ciudat să vorbesc despre ea. De când m-ați contactat, n-am prea putut să mai dorm noaptea", ne mărturisește ea. Nu știe exact ce s-a întâmplat cu colega ei, acum peste 70 de ani: „Îmi imaginez că a fost capturată în razia de la Velodromul de iarnă în 1942, pentru că de atunci nu a mai venit la liceu. N-am mai văzut-o și nimeni n-a mai știut nimic de ea".

În realitate, Louise a revenit la liceu și nu a fost arestată decât 18 luni mai târziu. Când îi povestim de moartea ei la Auschwitz, Madeleine Rivère își ascunde cu greu durerea, dar până la urmă nu prea este surprinsă: „N-am știut, dar am bănuit. Mă gândesc des la toate astea, mai ales când văd un film despre Holocaust." Louise i-a lăsat o amintire de neșters. Cele două eleve se înțelegeau foarte bine. „Ne-am împrietenit. Am și corespondat puțin în timpul vacanțelor. Am păstrat multă vreme scrisorile până când, la o mutare, am făcut puțină curățenie…", povestește ea, cerându-și scuze că a aruncat acele documente.

Ca și Liliane d’Espinose, Madeleine Rivère nu a uitat calitățile Louisei: „Era o tânără foarte discretă și foarte amabilă. Era prima peste tot și muncea mult".

În ciuda războiului, Louise a continuat să învețe cu cea mai mare seriozitate. Nu era expansivă, nu lăsa să se vadă amenințarea pe care o avea deasupra capului, și ea și familia ei: „Într-o zi, a venit la școală purtând steaua, însă asta a fost tot. Nu vorbea niciodată de problemele ei. Trăiam ca și când nu se întâmpla nimic. Îmi aduc aminte că domnișoara Malingrey îi propusese să stea la ea pentru că evreii erau foarte urmăriți și deseori arestați. Refuzase însă pentru că nu voia să-și părăsească familia". „Domnișoara Malingrey era foarte catolică, continuă ea. Cred că religia a fost cea care a împins-o să-și dorească s-o ajute pe Louise, probabil că-i intuise și capacitățile excepționale".

Citind corespondența fostei colege, Madeleine Rivère nu-și stăpânește admirația: „Ce scrisori frumoase. Era atât de matură, față de mine și celelalte fete...". Fosta elevă de la liceul La-Fontaine tresare la simplul contact cu aceste documente: „E cutremurător. Eram prietene, eram tinere și speram să continuăm să ne mai vedem. Încă mă mai gândesc la ea. Mereu".