Capitolul II

Toate scrisorile găsite sunt adresate aceleiași persoane: domnișoara Malingrey. Din două diplome datate 1941 și 1942, găsite în același dulap, aflăm că era profesoară de latină și greacă la liceul Jean-de-La-Fontaine. Eleva și profesoara au corespondat în vara lui 1942. Prima scrisoare datează din 7 august: „Dragă domnișoară, am primit scrisoarea și pachetul dumneavoastră și nu vă mulțumesc nici pentru una nici pentru cealaltă. Dar pot să vă spun că fasolea a fost delicioasă? Și că scrisoarea... Oh! Despre ea, nu voi spune nimic pentru că aș depăși limitele pe care mi le-ați permis", scrie Louise. Tânăra elevă de liceu își dezvăluie în scris reflecțiile personale și mai ales întrebările. Nu menționează explicit războiul, dar conflictul se ghicește în fundal. În acea lună august 1942, la trei săptămâni după razia de la Velodromul de Iarnă, în cursul căreia peste 13.000 de evrei au fost arestați în Paris și suburbii, Louise îi explică domnișoarei Malingrey că și tatăl său fusese prins: „Avem vești de la tata. Este tot la Drancy. (…) Îi putem trimite un pachet de haine. Am avut mult de muncă cu pregătirile, dar cu ce bucurie am făcut-o". Louise nu-și exprimă direct neliniștile, dar le lasă să transpară în câteva cuvinte: „Oh! Domnișoară, mi-ar plăcea să-mi mai vorbiți de bucurie. Sunt sigură că nu putem aprecia fericirea decât după ce am suferit, dar oare suferința se oprește vreodată? Încep să mă îndoiesc. Vă îmbrățișez cu afecțiune".

Scrisorile Louisei adresate domnișoarei Malingrey.

În scrisoarea datată 1 septembrie, tonul se dorește mai dezinvolt. Louise povestește o plimbare cu tatăl ei, care i-a condus până la domiciliul profesoarei, în speranța de a o găsi acasă. Dar aceasta este de fapt în vacanță în reședința familială din Haute-Saône: „Stați într-un cartier frumos, domnișoară, am făcut o plimbare foarte plăcută cu tata de la Place de l’Étoile până la dumneavoastră. Aici am fost foarte dezamăgită". Louise nu intră în detalii, însă este evident că tatăl său a fost eliberat de la Drancy. De altfel captivitatea sa nu va mai fi menționată în scrisori. Adolescenta preferă să vorbească despre setea sa de cunoaștere: „Aș vrea doar să citesc și să citesc și să mă opresc doar ca să mă gândesc la ceea ce am citit". Louise se plictisește în vacanța de vară și abia așteaptă să se întoarcă la școală. La numai 15 ani, preocupările sale nu seamănă cu cele ale unei adolescente obișnuite. Îi pune multe întrebări domnișoarei Malingrey, mai ales despre sensul religiei. De confesiune iudaică, își exprimă îndoielile față de propria credință: „Sunt atâtea lucruri care nu-mi plac la oamenii credincioși practicanți! De exemplu, bunica mea s-ar îmbolnăvi dacă ar afla că ne scriem sâmbăta. Și toate aceste practici stabilite în alte vremuri și care nu mai au niciun sens astăzi!", îi mărturisește profesoarei. „Toate astea m-au făcut să ezit îndelung. Dar m-ați convins… Cred că Dumnezeu ne ajută, dar nu cred că ne aude". Louise caută răspunsuri în religie pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă în jurul ei în această perioadă a Ocupației? Simte amenințarea care atârnă asupra familiei sale? Câteva scrisori mai târziu, va scrie aceste cuvinte despre lipsa de libertate care astăzi ne par premonitorii: „Cred că grecii aveau dreptate să creadă că cea mai mare suferință este să nu vezi lumina soarelui. Oh da! Să poți respira mirosul ierbii, să vezi soarele pe câmpuri sau măcar apusurile la Paris, să privești stelele, iată prima bucurie. (…) Bucuria este în noi. Oricât de mult am suferi, putem oricând să mai găsim puțină bucurie în noi gândindu-ne că misiunea noastră nu se încheie niciodată (…) Acum înțeleg acel text în latină pe care l-am tradus în clasa a VII-a și din care îmi mai aduc aminte doar atât: un bărbat care-și pierduse averea și ale cărei fiice fuseseră luate ca sclave spune: Nu mi-au luat bogăția, căci bogăția mea este în mine.”

Louise dă dovadă de o incredibilă maturitate, deși câteva pasaje mai lasă să se întrevadă și neliniști de adolescentă. Astfel, mărturisește că se simte uneori singură și neînțeleasă la Jean-de-La-Fontaine, printre colegi: „În cei trei ani de liceu, nu am avut nicio prietenă adevărată. Sau poate sunt eu prea dificilă și prea egoistă?".

Ultima scrisoare găsită datează din 19 septembrie 1942. Școala reîncepe. Profesoara și eleva se reîntâlnesc la liceu și corespondența dintre ele se întrerupe.

Mai rămâne doar un ultim bilet. Scrisoarea nu are niciun timbru. Pe plic apare doar „ianuarie 1944" scris tremurat cu creionul. „Ne-au arestat pe toți. Vă las cărțile care nu sunt ale mele și câteva scrisori pe care aș vrea să le regăsesc dacă mă voi reîntoarce vreodată. Mă gândesc la dumneavoastră, la Părinte și la domnișoara Arnold și vă îmbrățișez", semnat Louise.

Françoise Szmerla o compară pe verișoara ei cu Anne Frank și nu se înșală. Cele două tinere se aseamănă prin scrierile lor. Amândouă au o poftă incredibilă de a învăța. Amândouă au întrebări despre credință. Amândouă au sentimentul că nu au nicio prietenă adevărată. Amândouă vor muri deportate. Datorită lui Otto Frank, jurnalul fiicei sale va fi cunoscut de lumea întreagă. Iar scrisorile Louisei au ajuns la noi datorită domnișoarei Malingrey.

La a 50-a aniversare a liceului Jean-de-La-Fontaine, în 1988, profesoara a predat școlii aceste documente. Descoperim o mărturie în acest sens în broșura specială publicată la comemorare. Întrebată despre perioada războiului, domnișoara Malingrey revine asupra relației cu Louise. „A fost eleva mea în clasa a 8-a din 1941 în 1942, și din 1942 în 1943 în clasa a IX-a. Avea părul blond și ochii mari albaștri care străluceau ca niște stele. (…) Louise era o elevă foarte bună, mai ales la matematică unde le ajuta și pe colegele care aveau rezultate mai puțin bune. În vacanța de vară a anului 1942 am corespondat mult. Îi trimiteam pachete cu alimente din zona noastră, mai puțin defavorizată decât zona ocupată", povestește ea. „Într-o dimineață, nu mai știu ziua, când plecam la liceu, m-a abordat portăreasa care mi-a dat un ghiozdan cu cărți. Tocmai îi fusese adus împreună cu un bilet (…). Louise venise să-și facă temele la mine cu o zi înainte. S-a auzit semnalul de alertă și i-am propus să rămână să doarmă la mine. Dar a vrut să se întoarcă acasă la familia ei...și a plecat spre moarte".

Domnișoara Malingrey Anne-Marie a decedat în 2002, la vârsta de 98 de ani. Înainte să moară, a predat o fotografie a Louisei Memorialului victimelor Holocaustului. Un gest pe care l-a făcut în prezența altor foste eleve. Colette Montavon-Schirmann se afla printre acestea. „Domnișoara Malingrey ne-a fost o prietenă veche și importantă. Eram un grup mic de cinci foste eleve care i-am fost alături până în ultimele zile. Țineam enorm la ea", își aduce aminte cu emoție. „Și eu am fost profesoară de greacă și latină. Datorită ei, care mi-a insuflat gustul pentru limbile clasice și dorința de a-l împărtăși". Anne-Marie Malingrey, care nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut copii, devenise foarte apropiată de unele din fostele sale eleve. Colette Montavon își aduce aminte de o personalitate ieșită din comun, cu metode de predare foarte moderne pentru acele vremuri: „Era o profesoară foarte avangardistă. Cu un umor extraordinar, plină de viață, ceea ce nu era cazul colegelor ei". După război, obține prestigiosul statut de profesor emerit la universitatea Charles-de-Gaulle din Lille. Specialistă recunoscută în literatura greacă creștină, profesoara era "extrem de credincioasă", după spusele fostei sale eleve. Pasionată de Părinții Bisericii, Anne-Marie Malingrey era interesată mai ales de raportul acestora cu iudaismul. De aceea Colette Montavon nu este deloc surprinsă să afle că profesoara discuta cu Louise despre acest subiect, deși nu erau de aceeași religie. Știe cât de puternică era legătura dintre cele două, deși profesoara nu-și îngăduise să vorbească decât o dată despre soarta tinerei deportate: „Nu vorbea despre asta pentru că era foarte dureros pentru ea. Era o femeie foarte discretă cu suferințele și durerile ei, dar în acea zi ne-a arătat ghiozdanul". Amintirea arestării Louisei nu a părăsit-o până la moarte: „Era marele regret al vieții ei. Că nu insistase ca Louise să rămână să doarmă la ea în noaptea aceea".